Nebunie, dulce nebunie...

Deci pe aceeasi tema. Cu asta ma ocup, despre asta zic...

Se prea poate sa nu fiu coerent. Recunosc. Nebunia mea reprezinta faptul de a nu placea persoane, activitati, spatii, mase, situatii care nu-mi sunt pe plac. Si abia aici incepe. Daca nu mi place, refuz sa accept existenta concomitenta cu a mea si mai ales impreuna a acestora.

Oamenii reprezinta cantitate cea mai mare. Mai ales individual. Care vrea sa zica, cum ca daca una bucata persoana nu imi este agreata sau imi repugna la o prima vedere ie cam najpea. Omu respectiv practic ie inexistent. Mi se pune un val, ca un ecran protector care nu ii permite sa il iau in considerare. In capul si nebunia mea, ceea ce nu intra in sfera intereselor mele, de orice fel, sau nu exista un oparecare dram de interes direct refrlectat asupra-mi pe viitor, se suprima. Nul.

Pana mai acum, nu ma includeam in mase si nu ma contopeam cu ele. Insa cand o faci, tre sa suporti pe toti membrii ei. Sa te consumi pentru eliminarea lor din jur, este titanica, fiindca nu depinde doar de tine. Daca ar fi numai dupa mine, lucrurile s-ar rezolva usor.(A se imagina ceva grotesc si barbar)
Nebunia mea vrea sa se simta in siguranta. Eu consider ca oamenii ce te inconjoara trebuie sa iti aduca un aport la starea ta viitoare, o inbunatatire pe orice plan.
Daca nu exista premizele aceste respectivul este zero.

Deseori zic cum ca ar fi sindromul persecutiei. Ceea ce poate fi adevarat, daca gandesti cu nebunia mea. Si anume, daca cineva sa zicem cu un aport zero la viitoarea ta stare, practic nu poate decat sa iti incurce spatiul si timpul.Deci ma persecuta, invocand sindromul.

Si tot ce nu converge viziunilor, dorintelor, sperantelor, tendintelor mele converge drastic catre origine. Partea najpa ie cand nu iau in considerare hazardul intamplarilor petrecute cu indivizii de gen. Adica s-ar putea sa ajungi printr-o intamplare norocoasa, ca datorita acestora sa se iveasca ceva benefic. Sansele sunt...statistic absente. Dar sunt.

Vedeti. Deja devin optimist. Aici vroiam sa ajung. Zilele acestea, am uitat ca sunt dement, imbecil, dus, pierdut, tzacanit, limitat, discriminator (mai ales discriminator pe criterii de aspect) si am ajuns sa gandesc pe langa ea. Ea, adica nebunia mea.
Si cum vazui io lumea? Nefiresc de inerta. Fara culori aprinse de infierbantare. Timpul s-a transformat in melc, lumea fara etichete, fara culori. Lumea se transforma in banalul constient legat de perversiunile intereselor materiale.

Viata mea fada si scapata din bratele visului dement al nebuniei mele. Un eu blazat si aparent resemnat ca este. Si saptamana de lucru ie la fel.

Ce ma fac? Cresc? Si daca da cu ce scop si datorita cui? Nu mai inteleg, dar ma tin la curent ca sa nu se creada ca daca ie blog scriu pt cineva.

Si acestea fiind zise eu ma retrag, sperand ca nebunia mea va induce texte viitoare menite sa imi umfle pipota.

Va hurez vizionare placuta, in cazul bun in care nu aveti probleme la nivelul perceperii vizuale.