Jurnal de sociopat - eul debusolat

M-am plictisit si de schimbare. M-am plictisit de tot si toate.
Inteleg acum de unde vine sociopatia mea. Cu mine ma inteleg/interactionez si nu ma plictisesc niciodata. Chit ca aberez pe teme imbecile sau gandesc rational pe mine ma deslusesc.
Am incercat sa fiu si io normal si sociabil... mi-a trecut intr-o saptamana. Ce dracu sa fac? Ar trebui sa ii omor pe toti si sa ii reinviu cand am io pohte.
Am dat la o parte toata nepasarea si furia acumulata si a ramas doar uitare.

Sunt anost, ma simt anost si vreau sa fiu astfel. Pentru ca doar rareori vreau sa fiu normal. In rest vreau sa crape toti doar din dorinta mea.

Primul impuls de deschidere a fost anularea celor ce-mi placeau de o viata. Lucrurilor si anume. Incerc sa dezvolt o toleranta la diversitate si prostie maxima. Reusi-voi? Cui ii pasa? Nici chiar mie, doar incerc.

"Stii ce e frumos? Ca nici eu nu stiu daca am vorbit serios."

Stilul de viata normla ma deterioreaza. Mai bine eu pe ea, pe viata si anume.


Eu ce-as alege daca as fi in locul meu, intre nebunie perpetua si viata finalizata tragic prin normlitate?

Jurnalu' unui sociopat (prefata)

Care vra sa zica, da.

Traiesc si ma minunez pe zi ce trece. Sau sta. Si cum stateam io deci asea, imi trecura gande. Inlauntru-mi se petrecura o sumedenie de intamplari banale si obscure bine-nteles. Chestie rar intalnita dealtfel.

Ce se intampla. Unu la mana imbatranii. Abject lucru. Insa benefic. Si mai ales contradictoriu, fiidca acumulezi iecsperienta si pe seama ce o acumulezi pe atat se reduce timpul de pus in practica. Dar nu conteaza, crapi mori si fertilizezi natura in cel mai altruist mod posibil.
Si cum zisei. Dupa ce imbatranii, brusc se schimbara lucruri in strafunde. Recte tot ce imi placea acu se sucira. Tot imi doream acu pareau mizilicuri. Adica tinerete pierduta.

Deci concluzia a fost ceea ce am facut pana acum, dar am incetinit ritmu'.
Traieste clipa futu-i mortii ma-sii de moment.

Si da... fiecare are felul lui. Eu insa, ca un sociopat patologic ce ma aflu si exist in acelasi timp, traiesc prin prizma micilor tragedii personale. Acestea, tragediile adica, imi consuma tot timpul aferent mie. Acest tempocid (timp+sufixul icid.. va prindeti voi.. genocid, fraticid, suicid, frunzacid...) ma defineste. Adica totul este trait la o alta intensitate si dimensiune incat viata in sine paleste.
Fiecare mic amanunt si noua situatie in fata careia ma aflu imi consuma timpul pentru a o analiza pana in cel mai mic amanunt. Lucru ce imi face deosebita placere si ma stimuleaza intelectual enorm. Insa partea proasta e ca timpul aferent pentru alte preocupari tinde asimptotic (moama ce chestie zisei) catre nimic. Deasemenea energia consunata pentru acest tip de activitate pseudo-intelectuala mananca si energie si ma pune pe butuci.
Asa ca pa toate preocuparile uzuale legate de o viata normala, uzuala si plina de amintiri de care sa iti amintesti. Practic, trece timpu pe langa mine. Si teoretic.

Dar eu, eu nu vreau sa ma schimb si nici nu incerc sa fac ceva pentru a schimba asta.
O fi snoobism, o fi prostie, poate chiar incompetenta. Dar viata asa cum o vad eu parca e colorata. Este aprinsa si atot-cuprinzatoare. Cum sa o schimbi pe ceva ce pare de departe banal?

Se poate numi chiar frica, datorita timpului indelungat in care am trait astfel. Dar nici asta nu ma motiveaza. Am inceput sa iubesc acest mod de a fi. Poate chiar frica respectiva. Narcisism? Brr.. sper ca nu.

Plus ca varsta si mediul social imi impun alte directii si valori, pe care evident le resping. Insa din cand in cand acest egoist-eu mai adoarme si apare socialul si doritorul normalitatii. Insa este innabusit repede si subit.

Cu speranta ca acest post nu va fi citit, imi doresc o seara buna si vizionare placuta.

Si incalecai pe-o sea si va zisei povestea alter-ego-ului.