Da, da... nebunie. Asta resimt mai mereu. Spontana, vulcanica si nemarginita. Un fel de a fi destul de bizar si de obositor insa ca toate celelalte, un fel...
Ie nebunia aia care deja ie constientizata insa letargia nu te lasa. Stii ca est pa. Stiu foarte bine, insa nu conteaza ca toti se uita ca la lepros, ca nu esti capabil sa socializei talamb, ca tot ceea ce este normal in rigorile sociale ti se pare gretos, raman la fel de impasibil. Sincer nu merita altceva. Stiu ca-s praf cu capu, dar decat normal mai bine distrus.
Din cand in cand ma taie nevoia...de normalitate. Si se intampla niste chestii.De exemplu mai ascult muzici comerciale sau (spre stupoarea maselor) zambesc cordial.
De obicei nu se intampla asa ceva sau daca se intampla sunt rupt de beat si ratiunea decedata.
Am un prieten. Nu stiu daca v-am povestit despre el. Sindromul persecutiei il cheama si ne cunoastem de mici. Eu mic si el mic. Acum am crescut si suntem intr=o simbioza armonioasa care nu ne permite sa de separam. Este ca si cum am avea contract. Acest bun prieten imi este de nadejde cand intervine si egoismul, alta cunostinta de-a mea cu care ma inteleg de minune. Impreuna ne simtim ca in familie. Suntem foarte apropiati si suntem devotati unul celuilalt.
Distractia este maxima cand constientizez nebuloasa numita nebunie din jurul nostru. Acunci se incinge la maxim si cred ca functioneaza la o capacitate anume. N-are nici o sansa de arealiza/schimba ceva datorita legaturilor mult prea stranse dintre cei trei, create pe durata a multor ani de frustrare si obsesie.
Bun. Si asa traim cu totii, ei mai mult ca mine si ne desfasuram activitatea in masura in care ne permite nebunia.
Si gata ca iar m-am plictisit...si de mine...
Nebuni au fost, nebuni sunt inca...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu